Fragment

Există povești pe care nu le trăiești tu prima dată. Le găsești deja în casă, în replicile bunicilor, în tăcerile mamelor și în lucrurile despre care nimeni nu simte nevoia să explice nimic.

Le moștenești fără vreun testament. Crești cu ele până când „așa se face” începe să sune ca o lege firească a naturii: te măriți, faci copii, rămâi, taci și nu te pui cu gura lumii.

Gura lumii n-are chip, dar are o memorie excelentă. Știe cine s-a măritat, cine a divorțat, cine a rămas singură, cine „n-a fost ce trebuie”.

Am înțeles târziu că nu crescusem doar cu propriile mele frici. Crescusem și cu fricile femeilor dinaintea mea.

Într-o după-amiază, la bunica, una dintre ele a primit un nume.

— E lăsată fata asta.

Așa mi-a spus bunica mea într-o zi.

Eram la ea, la sat. Nu-mi amintesc ce anotimp era, dar în memoria mea acolo e mereu după-amiază. Lumina aia obosită care cade peste curți, peste găini, peste garduri, peste femei cu batic și mâini muncite. La sat, timpul nu trece, el se așază. Pe porți, pe haine, pe fețele oamenilor, dar și pe vorbele lor.

Pe drum a trecut o femeie. Nu avea nimic spectaculos. O femeie oarecare, cu haine simple, mers ușor obosit, privirea înainte.

Bunica s-a uitat lung după ea.

— E lăsată fata asta.

Am ridicat privirea.

— Cum adică lăsată, mamaie?

În mintea mea, „lăsată” era un cuvânt folosit pentru haine, pentru lucruri scăpate din mână, pentru obiecte uitate undeva. Nu pentru oameni.

— Păi a plecat omul ei cu alta.

Ca și cum femeia aceea avusese un om alocat, iar omul o lăsase și, odată cu plecarea lui, se schimbase total și statutul ei în lume. Nu mai era doar femeie. Era femeie lăsată.

— Și de ce a plecat?

Bunica a ridicat din umeri.

— Că ea nu era ce trebuie.

— Cum adică nu era ce trebuie?

— Nu făcea nimic cu grădina, nu era gospodină. Așa zice lumea.

„Lumea” intrase din nou în curtea noastră fără să ceară voie.

Femeia aceea trecuse pe drum cu sacoșa în mână, probabil având și ea gândurile ei, durerile ei, poate copiii ei, cine știe. Dar pentru sat, povestea era simplă: nu era ce trebuie. Omul ei plecase și ea rămăsese lăsată.

Nu el era cel „plecat cu alta”, ea era cea „lăsată”.

Observi diferența? Vinovăția găsise repede adresa femeii.

— Și dacă el a fost prost?, am întrebat.

Bunica s-a uitat la mine ca și cum schimbasem ordinea firească a lucrurilor.

— Ei, și tu acum, Diana…

Probabil undeva, între două straturi de roșii și niște ardei bine udați, exista și secretul unei căsnicii fericite. Femeia aceea, aparent, nu-l găsise.

Mama mea a crescut în aceeași lume, s-a măritat la douăzeci de ani, „că așa se face”.

La douăzeci de ani, ea era deja măritată și mă avea pe mine. Eu, la aceeași vârstă, nu cred că eram calificată nici să aleg un abonament de telefonie pe doi ani fără să mă întreb dacă nu cumva mă grăbesc.

Mama bifase foarte devreme căsuța cu „măritată” și viața îi demonstrase că o bifă nu garantează mare lucru.

Probabil că de aici mi se trage și partea aia de independență care, în funcție de cine o evaluează, este fie o calitate, fie explicația perfectă pentru faptul că „mi-e greu să-mi găsesc pe cineva”.

Ceea ce mă amuză.

Întâi crești o fată să nu aștepte după nimeni și, douăzeci de ani mai târziu, lumea se miră că nu se grăbește să aleagă pe oricine.